Bogdan Strîmbu: ”Silvicultorii români înțeleg pădurea. E un mare avantaj!”

Interviu realizat de Laurențiu Ciornei

Specialist în dendrometrie şi biostatistică, Bogdan Strîmbu se află de aproape două decenii în topul silviculturii din America de Nord, fiind recunoscut pentru rezultatele sale remarcabile în cercetarea biometrică sau managementul forestier.
Profesor la universităţi de mare prestigiu din Statele Unite şi Canada, Bogdan Strîmbu devoalează imagini ale silviculturii româneşti, aşa cum este ea astăzi, cu bune şi mai puţin bune.

INTRO

”Am ajuns să fac Silvicultură dintr-o întâmplare. Eram elev la Sfântul Sava (n.a. – probabil cel mai bun Colegiu Naţional din România) şi, în clasa a XI-a, s-a făcut, la liceul de mate-fizică, o clasă de medicinişti. Adică, s-au ales elevii care reuşiseră să treacă de treapta a doua într-o clasă ai cărei absolvenţi urmau să dea toţi la medicină. Era ceva nemaipomenit pe vremea aceea, o mutare extraordinară. Şi atunci eram foarte uniţi, dar şi acum. A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii, a tinereţii mele. Eu, şi la vremea aceea, eram bun la matematică şi fizică, şi OK la chimie. Atunci (n.a. – înainte de 1989), ca să intri la Medicină trebuia să ştii, în primul rând, manualul de Biologie de clasa a XI-a pe dinafară. Cuvânt cu cuvânt. Ţi se spunea: „Pagina 18, alineatul 3” şi tu trebuia să începi să reciţi mot-a-mot. Într-o zi, s-a dat o testare la fizică. Aveam colegi care ştiau şi acest manual pe dinafară. ”Măi, tată!”, mi-am zis, „fizica este o ştiinţă exactă, nu trebuie să o înveţi pe dinafară”. Asta s-a întâmplat la finalul clasei a XI-a şi, atunci, am realizat că nu sunt pregătit suficient pentru Medicină. A fost un blocaj total. Nu ştiam ce să fac. Am un frate care este geolog şi unul silvicultor. Tata, inginer mecanic şi ofiţer, ne spunea: „Măi, băieţi, dacă e să vă alegeţi o slujbă, căutaţi una unde să nu aveţi orar. Să aveţi un program flexibil”. Cu acest obiectiv în minte, am „cernut” facultăţile. La Sport, deşi făceam atletism, nu prea îmi plăcea, la Arhitectură-nu aveam talent, la teatru nici atât. Ceva, un impuls aveam pentru Construcţii. Este foarte frumos să construieşti, iar acolo, se întrevedea un şi program mai flexibil. Tata nu prea însă era de acord. „O să stai mereu în noroi!”. Acum sunt silvicultor şi am stat şi mai stau în noroi până-n gât”.

Cum a început drumul spre Lumea Nouă. Care au fost resorturile determinării unui astfel de nou început?

După facultate, m-am angajat la ICAS (n.a. – actualul Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”), ca amenajist. Abia fusese Revoluţia şi aşteptam toţi românii schimbarea în bine. Căzuse un regim, venise altul-nou, democraţie, câini cu colaci în coadă. După aproape un deceniu de aşteptare a vremurilor bune am constatat că acestea era doar iluzii, lucrurile nu se vor îndrepta. Direcţia era greşită. Aşa că am decis să caut să fac mai mult pentru mine. Silvic fiind am încercat să cristalizez anumite pasiuni, una dintre acestea fiind psihologia. Am intrat la această facultate, dar ceva nu se lega. Un profesor mi-a spus că fiind foarte bun la matematică aş putea face, cu mare succes, cercetare în psihologie. Aşa că am trecut la Facultatea de Matematică, urmând ca, după ce termin, să revin la Psihologie. Când eram în ultimul an, am întrerupt, ca să plec. Mă săturasem deja de ceea ce se petrecea în România: şpaga, furtul, minciuna, plus un abuz al democraţiei prost înţelese. Am un prieten, cu care am făcut şi armata, şi facultatea, care era deja peste Ocean şi care mi-a spus că dacă vreau să vin în Canada el mă va susţine total. Aşa am ajuns în British Columbia, la Vancouver.

Aţi nimerit într-o zonă ce poate fi socotită un răsfăţ pentru orice silvicultor. Cum a fost debutul?

Într-adevăr, British Columbia are pădure, cât China, aşa cum spunem noi. Este o provincie canadiană de patru ori cât România, dar care are un fond forestier de opt ori mai mare. La început, mi-a fost destul de greu. Am dat câteva testări, dar le-am picat pentru că nu prea ştiam sistemul. Atunci, prietenul meu mi-a sugerat să fac un master, să învăţ sistemul. Aşa că am ajuns la University British Columbia, probabil cea mai bună instituţie de învăţământ superior pe domeniul silvic din lume. Aici am avut norocul să dau peste o programă şi o galerie de profesori excepţionale, oameni de elită care au fost creatori de istorie în domeniul forestier mondial. Cine vorbeşte azi de curba de contur, oriunde pe planetă, toată lumea ştie de Kozak (n.a. – Antal Kozak, savant de renume mondial în domeniul statisticii forestiere, decedat la Vancouver pe 22 iunie 2017). L-am avut profesor. La fel, pe celebrul Karel Klinka sau pe actualul decan al facultăţii, John Innes. Am făcut, la master, modelare matematică a alunecărilor de teren, apoi m-am înscris la doctorat, cu o temă care reflecta schimbările de structură a peisajului în funcţie de activităţile umane.

Păi, şi slujbă? Cum vă întreţineaţi?

În timp ce eram la doctorat, încă nu terminasem, am primit un job de la Louisiana Tech University. Mă specializasem deja în statistică şi în GIS. Ca profesor asociat, la Louisiana Tech am predat, aşadar, statistică, teoria probabilităţilor, biometrie, dendrometrie, dar şi la facultatea de Matematică. A fost o experienţă fantastică.

Revenind la profesorii care v-au marcat cumva cariera, niciun român ca model?

A, ba da! Cum mult drag îmi aduc aminte de profesorul Rostislav Bereziuc, un eminent silviculor, dar şi un om deosebit. În ultimul an, jucam şah cu el. Era foarte bun la acest sport al minţii. Mai sunt şi alţii. Din păcate, în actualul sistem de învăţământ superior silvic nu sunt mulţi profesori care să aibă o recunoaştere internaţională, recunoaştere care, de fapt, certifică valoarea. În special în ceea ce priveşte biometria. Sunt totuşi silvicultori, născuţi în România, care au o bună reputaţie internaţională.

De exemplu?

Sorin Popescu, care lucrează la Texas A&M (n.a. – instituţie de învăţământ superior aflată în Top 10 universităţi de stat din SUA). Probabil, acum el este cel mai cunoscut român, pe plan mondial, care activează în domeniul silvic.

Mai este, după părerea mea subiectivă, Mihai Pavel de la FP Innovations, în Canada, iar din Europa, Liviu Ene care lucrează la WSL, institutul forestier din Elveţia. Mai sunt forestieri valoroşi, care se bucură de prestigiu, şi în România. De asemenea, dintre cei care nu mai sunt printre noi. De departe, cel mai cunoscut silvicultor român în lume este Mihail Prodan, profesorul de la Freiburg, cel care a impus standarde reale ale biometriei. Un om de ştiinţă fa-bu-los. Un titan mondial, autor al cărţii, de căpătâi a silviculturilor din întreaga lume, Forest Biometrics. Mai este Alexe Alexe, autor a peste 10 volume de inventariere şi management forestier-cea mai mare monografie de acest fel din lume. Tot aşa, celebru, este Tiberiu Cunia, unul dintre cei care au pus bazele Inventarului Forestier nord-american. Oameni cu adevărat „grei”.

Cam puţini totuşi, mai ales că România este o ţară cu un fond forestier cu mare potenţial, atât ca diversitate, cât şi ca suprafaţă ocupată.

Da, dar sunt somităţi. Şi pe perioada comunistă au fost silvicultori de mare calibru, dar în acele condiţii nu au putut să îşi exprime valoarea şi pe plan internaţional, să capete recunoaştere pe care ar fi meritat-o. Să amintesc pe Ion Popescu Zeletin (n.a.-academician care a pus bazele științifice pentru determinarea taxonomiei fondului forestier din România) sau Ilie Decei.

Victor Giurgiu?

Academicianul Giurgiu este un silvicultor care scrie extraordinar de bine. Sincer! Din punctul meu de vedere, Giurgiu este cel mai bun silvicultor scriitor. Din păcate, vremurile nu l-au avantajat în ceea ce priveşte utilizarea tehnicii de calcul. Din cauza asta, lucrările lui se reduc la prezentarea unor exemple simple. Lucrările sale nu au o fundamentare ştiinţifică prea bine pusă la punct, e mai mult naraţiune.

Cititorii SilvaNews află aşadar că au existat, există şi, probabil, vor fi români care să ţină la înălţime standardele silviculturii româneşti, mai cu seamă pe plan internaţional. Savanţii pe care i-aţi nominalizat sunt însă faimoşi în primul rând pentru ei. Cariera lor este motorul principal. Cum pot ajuta ei România din postura de silvici renumiţi în afara graniţelor?

Să luăm, un exemplu. Pe Sorin Popescu. El face un mare bine şcolii de silvicultură româneşti. Este editorul şef la Annals of Forest Reserch (n.a.- jurnal științific de referință în domeniul mediului și științelor forestiere). Acest jurnal a fost recreat, practic din cenuşă, de Iovu (n.a. – Adrian Iovu Biriş-reputat cercetător silvic, cadru didactic, consilier ministerial). Iovu a relansat AFR şi l-a pus pe o traiectorie fabuloasă, fiind de departe cea mai bună publicaţie cu specific forestier din ţară şi care are şanse mari să devină una dintre cele mai mari reviste pe domeniu din lume.
Trebuie să recunosc faptul că Iovu a avut alături, în demersul său fabulos, o echipă minunată: Marius Teodosiu, Radu Cenuşă, Dana Mohor, Marian Drăgoi, toţi de la Suceava. Cu mâna pe inimă spun că la Suceava este, probabil, cea mai bună, de departe, facultate de silvicultură din România. Mai ales luând în considerare calitatea umană a celor care predau acolo. La fel și Universitatea Transilvania din Brașov a cărei reputație și importanță nu poate fi pusă la îndoială. Aici se face școală adevărată. Rectorul Vasile Abrudan sau decanul Facultății de Silvicultură, Lucian Curtu, sunt două personalități respectate și în afara României.
Aşadar, Sorin Popescu este acum editorul şef al acestei publicaţii ce beneficiază de aportul unor oameni deosebiţi. Aşa ajută el ţara, se implică în susţinerea şi promovarea internaţională a AFR.

Şi totuşi, în spaţiul public din România silvicultorii noştri nu au o imagine dreaptă. Sunt blamaţi, incluşi, de cele mai multe ori, în „tagma jefuitorilor”. De ce asemenea tratament?

Hm! Silvicultura românească este, dacă îmi este permis, ca fotbalul. Este imaginea societăţii. Cum putem cere noi de la fotbalul românesc să performeze la nivelul Germaniei sau Spaniei, când societatea noastră, săraca, tot timpul strănută şi sughiţă, tot timpul este bolnavă. Nu poţi să te faci bine doar de faţadă, cum se încearcă acum. În primul rând, societatea trebuie să se însănătoşească din interior, apoi să strigăm că suntem bine.

Atunci, în condiţiile astea, silvicultura încotro?

Din păcate, trebuie să o spun, silvicultura nu are o imagine colorată frumos în nicio parte a lumii ăsteia. Nimănui nu-i place să vadă un teren gol, să vadă cioate sau părţi lipsă dintr-o pădure de molid, de exemplu. În general, silvicultura se împarte în două mari şi distincte categorii. Una – managementul forestier (silvicultură activă, aplicată) şi una – observaţională. În prima categorie, omul este parte activă a schimbărilor, necesare, din pădure, iar în cealaltă, omul devine doar un element al ecosistemului, care nu intervine deloc. Nu toţi oamenii sunt silvici, nici nu ar avea sens, aşa că mulţi nu văd cu ochi buni aceste intervenţii, tratamente. Astfel, de vreo 15 ani a luat amploare – mai mult impusă de anumite organizaţii neguvernamentale – silvicultura observaţională, ecologistă. Din păcate, această categorie a dovedit că soluţia de a nu intra în pădure, de a nu o deranja cu tratamentele silvice, nu este cea mai bună. Este deja faimos cazul din British Columbia unde câţiva ani, peste 10, nu s-a efectuat nicio măsură din categoria managementului forestier. În pădurile nederanjate s-a acumulat în acest timp multă masă lemnoasă generată de arbori de talie mică, arbuşti, subarbuşti, care au acţionat, în cazul unor incendii, ca un combustibil extrem de eficient. În British Columbia, acum câţiva ani, în urma unor incendii devastatoare s-au pierdut nu mai puţin de 10 milioane de hectare de pădure! Oraşe, comunităţi întregi au fost distruse atunci. Aşadar, o silvicultură în care omul este doar observator este o silvicultură care are costuri majore, mult mai mari decât cea în care omul întreprinde măsurile necesare. Plus, pericolele ce decurg din eventualele accidente. Ce-i drept, aceste situaţii nefericite sunt rare, dar costurile enorme. Consider astfel, că un management corect, înţelept, este în interesul speciei, adică face bine, nu rău.

Da, dar în România situaţia este un pic diferită. Au fost dovediţi destui hoţi de lemne, şi nu dintre cei cu căruţa. Ce spuneţi despre aplicaţiile informatice care au fost implementate spre a mai diminua din apetitul tăierilor ilegale? În SUA sau Canada există asemenea sisteme?

Între România şi Nord-America sunt diferenţe majore şi din acest punct de vedere. Ca element principal, ce face distincţia evidentă, este cuvântul. Sistemul nord-american apreciază şi este bazat pe încredere. Asta înseamnă că inclusiv în privinţa controalelor, încrederea primează. Organele de control iau, mai mereu, de bun ceea ce spune cel care exploatează sau transportă lemnul pădurii. Nu se pleacă niciodată de la premisa unei posibile ilegalităţi, ca în România. Controalele în America de Nord sunt făcute în scop constructiv, nu sunt făcute cu ideea de a pedepsi. Nu există în Statele Unite sau Canada acea mentalitate ca în urma unui control să se găsească neapărat o vină şi să fie sancţionat vinovatul. Limitele sunt largi, se acceptă mai uşor anumite erori, deoarece există acel liant magic dintre cele două tabele numit încredere. În Canada, regulile se respectă strict de toată lumea, mai ales că terenul forestier este al statului. În Statele Unite, pentru că marea majoritate a pădurilor e în proprietate privată, lucrurile sunt mai relaxate. Asta în sensul că fiecare are voie să facă ceea ce vrea în pădurea lui astfel încât să se bucure de aceasta, dar cu respectarea unor condiţii esenţiale. Una dintre acestea ar fi aceea de a nu face rău celor din jur. Americanii îşi pun singuri limite ca acţiunile lor să nu dăuneze vecinului, societăţii, aşa numitul best management practice.

Ca să revin la similitudinile dintre sistemele de control informatice dintre cele două „tabere”, spun că şi în Nord-America există aşa-numitele radare, dar controalele nu au relevat că ar fi motive de îngrijorare. Adică, nu prea se fură…

Codul silvic. Cum este legea legilor pădurii la ei, în comparaţie cu actul nostru normativ.

Americanii au un Cod silvic (Forest Practices Act) foarte lejer şi, în general, este concentrat pe pădurile de stat. Nu se bagă deloc peste privaţi, acolo proprietatea e sfântă. Dar, există şi o serie de alte acte care reglementează activităţile din managementul forestier. Ca o comparaţie cu România, sistemul american, nord-american, este inversat de cel românesc, ca o pâlnie. La americani, conul are vârful în jos, iar în pâlnie intră lejer toate măsurile pe care le poate aplica oricine, atât timp cât situaţia creată nu stinghereşte pe cineva sau dăunează în vreun fel. În România, pâlnia este invers poziţionată. Se pleacă, în principal, de la premisa că există motive de recurgere la ilegalităţi şi atunci îţi impune din start ceea ce trebuie să faci. De exemplu, proprietarul de pădure este obligat să folosească creşterea indicatoare pentru amenajări, trebuie să foloseşti ecuaţiile lui Giurgiu etc. Sunt atât de multe elemente de constrângere că devine limpede că un proprietar de pădure nu are cum să scape nepedepsit de un eventual control. Abia spre final, spre vârful conului sunt enumerate şi posibilităţile, eventualele beneficii.

Evidente discrepanţele. Sistem flexibil versus sistem rigid.

Da, şi nu singurele. Să vă mai dau un exemplu: pentru o singură specie -Pinus Taeda – ce-i drept printre cele mai importante din America, există cel puţin 20 de ecuaţii prin care se poate determina volumul. Pentru o singură specie! În România este impusă o singură ecuaţie pentru 30 de specii… Asta arată clar diferenţa de sistem, de înţelegere şi aplicare normală a managementului forestier. O parte a lumii evoluează, se dă valoare creativităţii, iar în cealaltă parte sunt, şi acum, impuse reguli stricte, depăşite. Ecuaţiile academicianului Giurgiu sunt din anii 60. De atunci nu s-a schimbat nimic – toată lumea a mers înainte, iar România a îngheţat în acea perioadă.

Ce ar trebui să se întâmple ca să se revină la normalul mondial?

Sistemul silvic, oriunde mergi pe planetă, este un sistem închis. Nu pătrunde oricine, nu poate fi schimbat din exterior, ci eventual distrus. Mă refer aici nu la silvicii care activează în afara României, ci la anumite forţe externe domeniului. Aşadar, schimbarea trebuie să vină doar din interior.

Cine se implică, cine trebuie, cine doreşte? Cine-s vinovaţii că batem pasul pe loc?

Sunt silvici în România care ştiu bine sistemul şi care au destule elemente care să conducă la schimbare. Teoreticieni sunt, slavă Domnului, destui. România are, la ora actuală, o acută lipsă de practicieni, de experţi pe domenii. Nu am produs în ultimii ani aşa ceva. Cum ar fi pe ramura de biometrie…E o lipsă crucială. La fel, pe partea de management, care este, acum, inexistentă.

Mai mult, atât timp cât în funcţiile de decizie se află încă oameni care nu au fost expuşi şi nu au înţeles sistemele noi, nu se poate face schimbare. Aceşti oameni cu putere decizională nu vor lua decizia. Sunt unii chiar în funcții mari care propovăduiesc şi impun, şi acum, metoda învechită a claselor de vârstă, când este vorba de creşterea indicatoare care este o metodă extrem de intuitivă. În managementul modern nu se mai iau decizii pe această metodă a claselor de vârstă. Aceasta are acum doar rol consultativ. La fel, în tratatele de statistică forestieră pe care încă le folosesc silvicultorii români am descoperit greşeli flagrante, care din păcate nu se doreşte a fi îndreptate.

Fondul forestier românesc se mândreşte şi cu diversitatea speciilor. Există însă şi o anumită latură care condiţionează promovarea speciilor. Cât de viabilă este această metodă?
Ideea asta de promovare a unor anumite specii mă duce cu gândul la o economie centralizată. O specie nu este promovată, o specie devine mai valoroasă într-un anumit context, cel mai adesea din raţiuni economice. S-a impus plopul, de exemplu, pentru că aşa era cerut în acea perioadă. S-a impus, deoarece în urma cercetărilor şi aplicaţiilor genetice s-a reuşit eliminarea taninurilor. Acum, la modă, în lume, este eucaliptul deoarece are o creştere rapidă, răspunde bine la foarte multe tratamente. Aşadar, speciile nu sunt „promovate” ca la noi, că spun cinci oameni strânşi într-un birou, ci că aşa impune contextul economic.

Trebuie să existe şi un petec de cer albastru și soare. Care sunt avantajele silviculturii româneşti?

Cu mâna pe inimă spun că este înţelegerea pădurii. Acea înţelegere elementară, care, mai mult ca sigur, nu mai există în America de Nord. Silvicultorul român merge în pădure, calcă litiera, bea apă din izvoarele pădurii, minte aerul, gustă frunzele, pământul. El înţelege ecosistemul la un nivel foarte, foarte personal. Acesta este un avantaj major al silvicultorilor români! Cred că asta este, mai degrabă, o parte specifică naţiei noastre, a românismului, decât a şcolii silvice. La americani, „răceala” lor faţă de pădure este de înţeles. Când ai de gospodărit un ocol cu sute de mii de hectare, nu mai mergi pe teren, te foloseşti de tehnica modernă – drone, sateliți – şi stai la birou. Aşadar, la români, înţelegerea ecosistemului la nivelul fundamental dă o altă perpectivă asupra operaţiunilor silvice.

Vă mulţumesc că aţi acceptat această provocare şi vă invit să rămâneţi alături de silvicultura românească, spre a fi de folos.